Noapte de decembrie

Noapte de decembrie

Toamna a trecut, îți scriu acum într-o noapte de decembrie.

Cred că așa de ger n-a fost nicicând. Încerc să-ți spun ceva, dar cuvintele îmi ies din gură și cad la picioarele tale, spărgându-se cu un sunet ciudat, jumătate cristal, jumătate șoaptă. Aș întinde mâna spre tine, dar mi-e teamă că și tu ești ca și vorbele mele, gata să dispari în țăndări de zâmbete înghețate în timp, într-un vis de noapte de decembrie.

Timpul vine și pleacă precum un val. Aduce doar promisiuni goale și pleacă de fiecare dată luând cu el câte ceva din ce mi-a mai rămas. Spală tot cu încăpățânare, cu dușmănie parcă. Din toate visele noastre, stol de păsări guralive și vesele, a mai rămas doar un pescăruș stingher, pe un țărm înghețat, care strigă în zadar.

Uneori am impresia că tot ce am trăit a fost doar o piesă de teatru. Spectacolul s-a terminat și eu nu mă îndur să mă ridic de pe locul meu.

Locul meu… ce ciudat sună.

Timpul strânge decorurile. Cine știe în viața cui vor fi aranjate din nou? Piesă cu piesă, totul dispare. Primul a dispărut prosopul cu care-ți ștergeai părul, apoi a dispărut bradul nostru de Crăciun, raftul tău cu parfumuri și batiste, măsuța pe care ne beam cafeaua dimineața. Au dispărut sunetele, culorile, vibrațiile.

A dispărut până și scena, sub ea nu se află nimic, nu mai este nici măcar acoperișul. Dar deasupra mea se află stelele.

Acum privesc stele înghețate, într-o noapte de decembrie, gândindu-mă la tine.

Cred că așa de ger n-a fost nicicând.

Categorii: Gânduri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.