Vine o vreme când

Vine o vreme când (povestea vieții)

Vine o vreme când cineva decide că trebuie să vezi lumina zile, să-ți începi călătoria. Nu te întreabă nimeni, nu ai un nume, nu ai pretenții și nici vise. Tot bagajul tău sunt bucuriile sau spaimele celei care te adăpostește în pântecele ei, punându-și speranțe sau disperând, dorindu-te cu tot sufletul și cu ardoare, sau gândind cum să îndrepte ceea ce pare a fi o greșeală.

Fie că te-a dorit sau nu, această ființă va fi mama ta, dezbrăcându-se pe sine de dorințele omenești pentru a se îmbrăca în albul îngerului păzitor. Uneori ea se teme că puterea ei nu este pe măsura iubirii ce ți-o poartă, dar ție această putere ți se pare nemăsurată, ca și căldura și blândețea mâinilor și a glasului.

Sub aceste priviri crești, și atunci vine o vreme când, ridicând obrazul de pe sânul mamei, descoperi că alături de tine se află un întreg univers. Înveți să mergi, să ceri sau să refuzi, începi să explorezi ciudățenia adulților și propriul tău loc între ei. Înveți să plângi și fără motiv, nu doar cu motiv, căutând în simplitatea pe care încă o ai un antidot la complexitatea de neînțeles din jur. Într-un târziu, descoperi că nu ești singurul care folosește aceste pârghii, iar mama ta nu este singura mamă. “Mamă” este un cuvânt care se aude și din gura altora, asemenea ție.

Atunci descoperi legăturile dintre tine și cei ca tine. Vezi că împreună cu ei viața e mai interesantă și înțelegi semnificația cuvântului prietenie. Dar, căutând această prietenie, găsești uneori indiferență sau ostilitate, iar acest lucru te va urmări în tot ceea ce faci, tot restul vieții tale. Nu totul este ce pare a fi și începi să crezi că te poți apăra de surprizele neplăcute folosind aceeași armă a disimulării. Această armă te va răni teribil chiar pe tine, cândva.

Apoi vine o vreme când prietenii devin colegi, iar în conștiința ta își face loc ceva ce te intrigă și te atrage: sexul opus. Arată similar dar totuși deosebit și are obiceiuri și pretenții greu de deslușit. Ești curios sau curioasă, uneori încerci să “pici la pace” și reușești sau nu. Dacă nu reușești, ies la iveală temeri căpătate pe vremea când încă nu știai că există zi și noapte. Și atunci te ascunzi sub o superioritate fabricată, făcând de multe ori echipă cu cei ca tine. Și împarți lumea în fete și băieți.

Și crești mai departe. Și vine o vreme când realizezi că mama și tatăl tău fac parte din sexe diferite, dar sunt totuși lângă tine, pentru tine, împreună. Atunci privești spre ei cu alți ochi, cu alte așteptări, cu alte întrebări, descoperind când o armonie care te calmează, când probleme care te descumpănesc mai rău. Vine jocul “de-a mama și de-a tata”, iar în acest joc încerci nu doar să descoperi, ci să și corectezi ce crezi că e în neregulă în familia ta.

Încet-încet trec anii și vine o vreme când școala e pe terminate deja, iar pe lângă capitalele țărilor lumii sau speciile de plante ai învățat și că ființa de lângă tine, de sex opus, te poate face să te simți special(ă) într-un mod nou și neașteptat. Numești căldura care se ridică în tine iubire, iar ce ai învățat la literatură pare o cale bună de exprimare. Deci uneori vei scrie, alteori nu. Câteodată ființa de lângă tine își potrivește pașii cu ai tăi, alteori te îmbrâncește surprinsă și panicată și treci prin toată gama de emoții posibile în numai o zi, o oră sau chiar o clipă. Faci și desfaci, uiți imediat sau niciodată.

La un moment dat joaca asta încetează, cu sau fără voie. Secretul vieții iese din adâncul Universului direct în calea ta. Te bucuri sau te sperii dar în final ajungi să vezi și să trăiești minunea prin care ai apărut și tu pe lume.

Acesta este un drum doar al tău și-ți vezi părinții ca printr-un geam gros de sticlă, bucurându-se sau gesticulând a pericol. Dar nu-i poți auzi, deci vine o vreme când faci aceleași greșeli ca ei, dar te consideri îndreptățit în toate. Și anii trec, în împliniri amestecate cu neîmpliniri, crezi că ai tot timpul din lume să faci să fie bine și te străduiești din răsputeri să ridici la rang de absolut acest bine în care crezi. Dar reușita întârzie până ce uiți ce doreai, ce așteptai. Și obosești…

În oboseala sau indiferența care te cuprinde, zărești chipurile îmbătrânite ale părinților tăi, fie încrețite de îngrijorare, fie zâmbind enigmatic, ca și cum ar fi ajuns la o înțelegere care te face iarăși să te simți copil.

Curând, ființa de lângă tine se liniștește și ea, privirea ei se schimbă, privirea ta se schimbă. Iar părinții tăi pleacă pe rând, părând că iau cu ei o parte din viața ta și amintirile tale. Ca să nu le pierzi, depeni aceste amintiri din ce în ce mai des, revii la pace cu lumea, iar ființa de lângă tine te surprinde cu o dragoste nouă, calmă și blândă. Copilul căruia i-ai dat viață repetă cu o fidelitate uimitoare tot ce făceai tu la anii lui și acum nu mai vrei să recunoști. Lucrurile capătă un sens nou, mult mai limpede și crezi că, dacă viața nu e fenomenală, măcar e dreaptă.

Dar vine o vreme când…
Poveste se desparte aici în două, ca o cale ferată în apropierea gării. Cel mai scurt drum pentru tine e cel spre peron. Acolo cobori și vezi la geamul trenului care pleacă mai departe ochii și mâinile împreunate a rugă ale ființei de lângă tine, ale copiilor tăi. Apoi ieși din gară și pleci spre casa în care știi că îți vei revedea părinții.

Poate cobori, sau poate că viața te trimite pe calea mai lungă: tu ești cel de la geamul trenului, făcând cu mâna ființei care a coborât până în clipa în care nu o mai vezi. Rămâi la geam, nu te înduri să pleci de-acolo și copacii, dealurile, lacurile și pădurile care trec prin fața ta sunt tot atâtea amintiri ale unui drum despre care afli că este fără întoarcere.

Continui călătoria cu copiii tăi și cobori cu ei în gara lor. Sau se întâmplă să nu te mai poți dezlipi de la geamul durerii tale și nici măcar nu vezi gara în care copiii tăi coboară. Rămâi uitat în tren și mergi până la cap de linie. Cauți o altă casă, iar casa la care te oprești este uneori familiară și te primește cu căldură, alteori nu.

Încercând să te vindeci, vine o vreme când vrei să-ți faci din nou prieteni și-apoi o vreme când renunți. Ecoul unei prietenii vechi înflorite în iubire te înșală de câteva ori, până ajungi să-ți spui că nu mai e nimic de descoperit, nimic de repetat în împlinire.

Copiii sunt acum într-o casă pe care n-o cunoști și printre toți, copii sau prieteni deopotrivă, te simți ca un elefant într-un magazin cu oglinzi strălucitoare care-și zâmbesc una alteia. Atunci rămâi nemișcat, cu respirația oprită de teama de a nu sparge ceva în jurul tău, în stângăcia ta. Corpul tău își amintește câteva mișcări dar ai uitat cum e dansul, auzi muzica dar ai uitat cuvintele. Și teama se transformă încet în jenă – începi să mori câte puțin și te vezi parcă de undeva de sus. Îți spui atunci că poate e mai bine așa, pentru că mulți prieteni te judecă și încep să te ocolească. Dar cine-i poate condamna?

Dar nu-i mereu așa. Câteodată, cineva apropiat sau chiar necunoscut se chinuie din răsputeri să te aducă înapoi. Și te simți vinovat pentru zbaterea lui, chiar începi să simți ce-ți spune, să înțelegi de ce și cum te roagă și uneori vrei să respiri din nou. Dar chiar în clipa în care parcă-parcă te-ai întoarce în tine însuți, prietenul tău obosește și renunță. Cine-l poate condamna?

Și-atunci, vine o vreme când…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.